miercuri, 21 mai 2014

Ştefan Gheorghidiu în carne şi oase

Nu ştiu despre voi, dar eu mă simt din ce în ce mai sufocată de societatea în care trăiesc. Exact ca un "pat al lui Procust" funcţionează. 

Poate e un fenomen local, doar la nivelul oraşului meu... da, ştiu că nu e aşa, şi totuşi... Azi am avut şi încă mai am, dar doar într-o oarecare măsură, o stare de-a dreptul deplorabilă. Trebuie să recunosc, şi cumplita durere de gât are un rol important de jucat în starea mea, însă simt că e ceva mai mult de atât. Nu e fizic. E psihic, atât de psihic aş putea spune. Şi nu e o stare nouă. Am mai avut-o de câteva ori. Însă acum e mai rău ca oricând. E ca şi cum s-ar fi adunat prea multe, iar gâtul meu ca de buştean a apăsat pe butonul de detonare. Dar nu a fost genul acela de explozie - nervi, certuri, ţipete, înjurături, bătaie. Mă credeţi, şi pe mine mă surprinde cum am reacţionat: am stat cuminte în banca mea (şi la propriu, şi la figurat), în cea mai mare parte a timpului cu căştile în urechi, ducând însă o adevărată luptă în mintea mea. 

Sunt copia fidelă a lui Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu (şi nici acum nu i-am făcut recenzia!). Mă analizam şi îi observam pe ceilalţi. Şi unde am ajuns cu asta? Nici eu nu ştiu. Persoane de la care aveam aşteptări, persoane despre care credeam că sunt mai presus de meschinăriile societăţii s-au dovedit, o dată pentru totdeauna, la fel ca toţi ceilalţi. Asta este şi problema: aveam aşteptări. De ce? Pentru că au făcut ceva sau, dimpotrivă, nu au făcut nimic şi mi-au dat speranţa că nu au ce căuta alături de turmă. Tocmai de aceea am încercat uneori să le găsesc scuze atunci când dădeau cu băţul în baltă. Norocul meu este că nu acord o importanţă deosebită relaţiilor, de orice fel. Relaţiile, la fel ca oamenii, sunt vremelnice. Prefer să nu le acord maximă importanţă şi să trec, astfel, peste dezamăgiri cu mai mare uşurinţă.

Oamenii... sunt atât de falşi şi superficiali. Atât de superficiali şi egoişti! Iar alţii, pe deasupra, şi atât de needucaţi... nepăsători... Okay, nu vreau să par ca adepta Partidului Ecologist, dar, naţiune, cum să fii atât de în regulă cu a arunca pungi de plastic pe jos? Nici mie nu îmi păsa, dar asta se întâmpla când aveam 9 ani. Cu toţii ne plângem de vremea asta schimbătoare, nenorocita de ea, de toate grozăviile naturale care se petrec de o vreme. Care-i cauza? Nu e una naturală, fără nicio îndoială. Şi, lăsând la o parte chestia cu mediul, cum pot eu să le caracterizez pe două cunoştinţe (altfel nu le pot numi, căci nu împărţim decât acelaşi autobuz şi aceeaşi stradă) care au aruncat ambalajele alea de îngheţată cu uşurinţa cu care cumpără un cititor înfocat o carte?


Oamenii... sunt atât de orbi. Nu-şi văd decât propria suferinţă, propriile probleme, nu se gândesc dacă în spatele unui zâmbet afişat de la aproapele său se află o altă realitate... Iar asta e societatea în care trăiesc! O societate lipsită de bun simţ, respect, de maniere, conştiinţă, solidaritate şi, mai ales, originalitate. Încă o dată spun, "un pat al lui Procust", o societate uniformizatoare. Ştiţi, uneori îmi spun că ar trebui să ies din lumea asta a ideilor în care m-am cufundat, dar în clipa următoare sunt ceva de genul "Nici să nu te gândeşti, asta e ce vrea societatea!"

În sfârşit, sper că nu aţi citit postarea asta pe un ton trist. Eu sunt chiar okay, resemnată aş putea spune. La şcoală eram la pământ, aveam nevoie să ies din mediul acela. Şi în drum spre casă am preferat să fiu singură, numai eu şi muzica. Chiar dacă se spune că singurătatea (în exces) dăunează, o prefer în locul a majoritatea persoanelor din viaţa mea. Așa că sfatul meu sună cam aşa: dacă vedeţi că nu găsiţi pe nimeni cu care se merită să vă "înhăitaţi" (eu, din fericire, cunosc, să zicem, două astfel de persoane; sper să nu mă înşel şi în privinţa lor), atunci, încercaţi să nu vă lăsaţi influenţaţi negativ de promotorii ”principiilor” societăţii contemporane.

Eu mă întorc la "Regatul Umbrelor", care, până acum, e super. Chiar aşa, ce mai citiţi? Sunt foarte curioasă! 
A, da, urmează recenzia cărţii Febra neagră, în sfârşit! 

2 comentarii:

  1. Mi-a fost foarte dor de tine,Bia :* ! Eu acum citesc ,,Zece Negrii Mititei” de Agatha Christie,e genială cartea,nu regret nici o secundă că m-am apucat de ea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Şi mie de tine, Raisa! ^^
      Bună alegere! Nu am citit-o, dar nu-mi fac nicio grijă în privinţa Agathei :D.

      Ștergere

Thankies for reading my post and for leaving me your thoughts. Warm hugs from B!