luni, 15 septembrie 2014

Minunata lume nouă de Aldous Huxley - Recenzie

Titlul original: Brave New World. Brave New World Revisited
Autor: Aldous Huxley
Editura: Polirom
Traducere: Suzana & Andrei Bantaş
Anul apariţiei: 2003
Număr de pagini: 480 (cu tot cu eseul Reîntoarcere în minunata lume nouă)
Comunitate. Identitate. Stabilitate. 
Minunata lume nouă este considerată de multe persoane una din acele lecturi obligatoriu de citit într-o viață. Poate acest lucru se datorează faptului că Aldous Huxley a creat unul din cele mai importante romane distopice, o operă de referință în cadrul acestui gen. Prin urmare, am început acest roman știind (sau bănuind) că mă voi bucura de o călătorie pe cinste.

Scrisă în 1931 și publicată în 1932, Minunata lume nouă aduce în prim plan o Londră a anului 2540 (sau a anului 632 după Ford), parte a Statelor Unite ale Lumii. În acest Univers imaginat de Huxley, oamenii sunt creați în Centrele de Incubație și Condiționare, prezente oriunde în lume și concurând între ele. Interesant mi s-a părut procesul prin care ei sunt aduși pe lume - în mod absolut artificial. Ovulele, introduse în incubatoare, sunt trecute prin mai multe etape de dezvoltare. Chestia este că această creștere nu se desfășoară la fel pentru toți embrionii, de aici rezultând cele cinci caste: Alfa (cei mai evoluați din punct de vedere intelectual), Beta, Delta, Gama și Epsilon.
Prin oxigenare precară, obţii o castă inferioară, explică domnul Foster, citând o lozincă. Primul organ afectat este creierul, apoi scheletul. Cu 70 la sută din cantitatea normală de oxigen obţii pitici.
Gândiţi-vă la cal. Se gândiră. - E deja matur la vârsta de şase ani. Elefantul abia la zece ani. În schimb, omul nu este matur din punct de vedere sexual nici la treisprezece ani, iar maturitatea fizică o atinge doar la douăzeci de ani. De-aici, bineînţeles, şi acel rod al dezvoltării întârziate - inteligenţa umană. Dar la Epsiloni nu avem nevoie de inteligenţă umană! Şi mai rezultă din explicaţiile lui că Epsilonii n-au nevoie de inteligenţă şi nici nu o obţin.

Așadar, fiecare individ traversează un adevărat proces de condiționare, atât în stadiu embrionar cât și după aceea. Prin intermediul hipnopediei, el este educat în așa fel încât să devină un Alfa/Beta/Delta/Gama/Epsilon exemplar. E vorba de condiționare și iar condiționare. Un Alfa e condiționat în așa fel încât să fie un lider de ierarhie, în timp ce un Epsilon, nedezvoltat atât din punct de vedere intelectual cât și din punct de vedere fizic, e condiționat să își știe bine locul în societate, adică acela de simplu... cărăuș. 
Un om Alpha-Decantat, Alpha-Condiţionat, ar înnebuni dacă ar trebui să facă munca unor semicretini Epsilon - ar înnebuni sau ar începe să spargă totul în jur. Nişte Alpha pot fi socializaţi total, dar cu condiţia să-i pui să facă o treabă demnă de un Alpha. Numai de la un Epsilon te poţi aştepta să facă nişte sacrificii de Epsilon, pentru simplul motiv că lui nu i se par a fi jertfe; ele constituie doar linia de minimă rezistenţă. Condiţionarea unui Epsilon i-a trasat nişte şine pe care trebuie să se deplaseze. Nu se poate opri; e predestinat.
Aceste aspecte sunt expuse, în mare parte, în incipitul cărții, lăsând ca în continuare să fie abordate multe alte teme, precum: relația femeie-bărbat/bărbat-femei, religia, muzica, filmul și moda. Acest lucru m-a bucurat întrucât într-un roman care implică, mai mult sau mai puțin, world-building, e nevoie de prezentarea a cât mai numeroase chestiuni, de ordin social, politic și așa mai departe.

Fațeta utopică a lumii noi este susținută de personaje. Încă de la început, naratorul îi aduce în atenția cititorului pe lucrătorii de la Centrul de Incubație și Condiționare pentru Londra Centrală. Lenina Crowne (Vladimir Ilici Lenin, cineva? Nu? Okay.), spre exemplu, este o Beta model, cu lecțiile foarte bine sedimentate în subconștient. Iar ca ea sunt toți ceilalți, mai puțin Bernard Marx (încă o alegere a numelui foarte interesantă; Karl Marx), un Alfa frustrat și privit suspicios din cauza aspectului său diferit de al celorlalți din casta conducătoare. Ajunsă în acest punct, nu știam în ce direcție urma să o ia firul narativ, pentru că în Minunata lume nouă totul e perfect, nimeni nu se plânge de nimic și, dacă are vreo problemă, o pastilă de soma va rezolva totul. Totuși, treptat, Bernard începe să își manifeste frustrarea menționată mai sus. Însoțit de Lenina, se duce în New Mexico, unde se află Rezervația de sălbatici, oameni diferiți, care trăiau după vechile tradiții. Printre aceștia, și Linda cu băiatul ei, John. Lui Bernard nu îi ia mult să facă niște conexiuni șocante și incriminatorii, așa că decide să îi ia cu ei înapoi în Londra. 

Sălbaticul (fiul Lindei) este întâmpinat cu o uriașă curiozitate, și viceversa. El se aruncă în această aventură cu capul înainte, însă, la scurt timp, își dă seama că locul lui nu e aici, dar nici înapoi în Rezervație. Locul lui e acolo unde oamenii nu sunt organizați în caste și făcuți astfel încât să se preteze sistemului, locul lui e acolo unde femeile și bărbații se îndrăgostesc și se căsătoresc, locul lui e acolo unde cuvânul ”mamă” nu e considerat o obscenitate, în sfârșit, locul lui e acolo unde operele lui Shakespeare nu sunt interzise. Prin urmare, Minunata lume nouă este o utopie până în momentul în care Sălbaticul își face intrarea în scenă.
Eu unul nu vreau confort. Îl vreau pe Dumnezeu, vreau poezie, vreau primejdie adevărată, vreau libertate, vreau bunătate. Vreau păcatul.
- De fapt, dumneata pretinzi dreptul de a fi nefericit, îi spuse Mustapha Mond.
- Mă rog, fie și așa! îl sfida Sălbaticul. Cer dreptul la nefericire.
Felul în care Aldous Huxley și-a imaginat, în '31, viitorul e foarte grăitor. Castele, în opinia mea, reflectă trista realitate că ne naștem cu o etichetă invizibilă, lipită pe frunte, dată de mai mulți factori (locul nașterii, familia și situația ei financiară...), dar și faptul că societatea și-a propus mereu să uniformizeze. De asemenea, felul în care femeile și bărbații se tratează reciproc poate denota ideea că familia și-a pierdut din însemnătatea pe care o avea cândva, plus ideea că sentimentul de iubire este tot mai rar întâlnit în interiorul unei relații... Și iată-l pe John, Sălbaticul! Un tradiționalist, un consecvent și un fan al lui William Shakespeare, deci un intrus în lumea nouă.

În concluzie, Minunata lume nouă, de la titlu până la final, este o lectură fascinantă, din care se pot trage multe învățături. Aldous Huxley a luat al său prezent, cu lucrurile bune și rele la un loc, și l-a dus la superlativ în cel de-al cincilea său roman, complex și, uneori, greoi, despre care știu sigur că la a doua lecturare îmi va plăcea și mai mult (dacă e posibil).

Nota mea: 5/5

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Thankies for reading my post and for leaving me your thoughts. Warm hugs from B!