sâmbătă, 22 iulie 2017

"Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Marquez - Recenzie

Titlul original: Cien años de soledad
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Editura: RAO
Traducere: Tudora Șandru Mehedinți
Număr de pagini: 480
... capodopera care l-a propulsat pe Gabriel Garcia Marquez pe orbita celebrității internaționale și i-a adus premiul Nobel (1982).
... cel mai frumos roman de expresie spaniolă din toate timpurile.
Recenzia aceasta vine după multă vreme de la lecturarea cărții, din păcate. Sau din fericire, căci Un veac de singurătate e genul de carte care lasă o impresie atât de puternică, încât e indicată alocarea unui timp de rumegare a paginilor citite.

Un veac de singurătate spune povestea familiei Buendia, poveste care se întinde pe o perioadă de o sută de ani, adică șapte generații. Evoluția familiei Buendia este o oglindă a evoluției orașului Macondo, inițial - un cătun, apoi - un oraș cu toate trăsăturile specifice, însă mereu - un loc mitic, în care realul se îmbină cu irealul iar fantasticul și miraculosul sunt parte din realitate. De altfel, cartea este, prin excelență, expresia ”realismului magic” latinoamerican, pe care autorul îl conturează cu măiestrie.

Macondo a fost fondat de patriarhul Jose Arcadio Buendia și lasă impresia unui loc mitic, ermetic, în care nu se poate intra și din care nu se mai poate ieși. Viața locuitorilor din Macondo curge lin, în conformitate cu obiceiurile statornicite de fondatori, cu legendele, credințele și extraordinarul.
La Macondo nu s-a întâmplat nimic, nu se întâmplă nimic și nu se va întâmpla niciodată nimic. Satul acesta este un sat fericit... Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.
Cu toate acestea, evoluția înseamnă schimbare, iar Macondo nu este scutit de aceasta. Treptat, se infiltrează în lumea mistică a orașului Macondo noi personaje. Cei dintâi au fost țiganii, în frunte cu Melchiade, care vin cu invenții ce trezesc curiozitatea locuitorilor din Macondo. Chiar Jose Arcadia Buendia ajunge pasionat de tainele alchimiei, despre care învață de la Melchiade.
Dacă nu te temi de Dumnezeu, teme-te de metale. (Jose Arcadio Buendia)
Timpul trece, generațiile se perindă, în Macondo se petrec tot mai multe schimbări. Curioși din afară pătrund în universul mistic al orașului, oameni abili care intuiesc potențialul comercial al orașului îi angrenează pe localnici în activități de acest gen. Familia Buendia este în continuare inima orașului Macondo. Nu există schimbare care să se întâmple în oraș pe care să nu o îmbrățișeze și familia Buendia. Personal, când am ajuns la paginile care evocau apogeul comercial al orașului Macondo, m-a trecut o undă de melancolie și m-am trezit oftând, cu gândul la liniștea și ermetismul care dominau odată Macondo. Dar trece și această perioadă de înflorire comercială, de imixtiune din partea veneticilor, fiind tot mai evident că Macondo urmează un parcurs ciclic, care, însă, trebuie să se încheie la un moment dat.

Un veac de singurătate e prima carte scrisă de Marquez pe care să o citesc și mă declar deja o fană a autorului. Mă așteptam la o poveste simplă despre dramele unei familii oarecare din America de Sud, însă ceea ce oferă Marquez prin cartea aceasta e o poveste complexă, cu numeroase teme și motive, cu o multitudine de personaje și, mai presus de orice, o îmbinare impresionantă și întru totul reușită între real și ireal.

Personajele sunt multe, foarte multe, pentru că vorbim de multe generații. Numai familia Buendia asigură un număr grozav de actori, iar pe lângă aceștia mai sunt și alții, din afara familiei. Autorul nu insistă pe aspectul lor psihologic, nici pe o evoluție din această perspectivă, dar nici nu văd utilitatea unui astfel de demers, în cazul acestei cărți. Cred că Marquez îl lasă pe cititor să contureze profunzimile cărții, atât în privința personajelor, cât și în ceea ce privește orașul Macondo. E unul din lucrurile specifice ”realismului magic”, presupun - autorul a creat o lume care e cât se poate de veridică, apoi, a așezat peste veridic o pătură fantastică, onirică, ce oferă libertate cititorului să interpreteze anumite lucruri conform propriei imaginații.

Scriitura lui Marquez e minunată. Trebuie să precizez că acestei cărți îi lipsește dialogul. Nu în întregime, dar pentru dimensiunea ei, dialogul e destul de rar, presărat. Mie îmi place dialogul, îmi plac lecturile cu dialog bogat pentu dinamismul pe care îl creează, și totuși am citit Un veac de singurătate cu același spor cu care citesc o carte plină de replici. Sinceră să fiu, nici nu am observat raritatea dialogului. Scriitura este atât de fermecătoare, încât trebuie să te desprinzi de ea și să faci un pas în spate ca să observi aspectele formale.

Un alt plus al cărții, din punctul meu de vedere, este faptul că autorul nu a supus nimic cenzurii. Acțiunile, pornirile personajelor (adesea, imorale, care îi pot contraria pe unii cititori) sunt prezentate exact așa cum sunt ele, într-o manieră brută. Eu apreciez aceasta, chiar foarte mult, însă desigur că pentru alții poate fi deranjant. Incestul, prostituția, pasiunile mistuitoare, precum și războiul, calamitățile, moartea sunt, toate, parte din carte, creionate cu naturalețe, fără perdea. Se remarcă o detașare a naratorului în descrierea acestora, ca și cum lasă personajele să facă ce doresc, după cum doresc, indiferent dacă e bine sau rău. Se accentuează, astfel, ideea că ce se întâmplă în Macondo e, într-un fel sau altul, firesc și inevitabil.

Vă mai spun doar că eu nu sunt adepta relecturării cărților, dar mi-am promis ca Un veac de singurătate să fie o excepție. Nu cred că această carte, una din cele mai bune pe care le-am citit până acum, ar putea fi îmbunătățită în vreun fel.
Lumea se va duce naibii în ziua în care oamenii vor călători cu clasa întâi și literatura în vagonul de marfă.
O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie.
Copiii moştenesc nebuniile părinţilor lor.
Nota mea: 5/5

joi, 20 iulie 2017

R.I.P. Chester Bennington





Iar eu chiar mi-am propus ca postarea de revenire pe blog să fie o recenzie... 
R.I.P. Chester Bennington, vocalist al unei trupe care dovedește că rockul înseamnă muzică pentru suflet.
Depresia e cel mai îngrozitor lucru; răpește oameni prețioși, pe nesimțite.
Tristețe mai presus de cuvinte.

luni, 26 iunie 2017

20 de ani de ”Harry Potter”!


Happy 20 years of Harry Potter

Nu știu exact câți fani Harry Potter sunt sau au mai rămas pe aici, dar e de datoria mea, în calitate de bookblogger și iubitoare a acestei serii minunate, să răspândesc vestea că astăzi, acum douăzeci de ani, vedea lumina tiparului ”Harry Potter și Piatra Filozofală”.


Cei de la The Guardian au publicat un articol super interesant pe această temă festivă, pe care vă invit să îl lecturați chiar la acest link. Include 20 de lucruri despre tot ce înseamnă scrierea cărților din serie, publicare, reacții la apariție (unele sunt chiar hilare) și multe alte informații pe care poate le știți deja sau nu. Anyway, there's only one way to find out. 😄

Mai departe, pe site-ul Bloomsbury închinat seriei (îl găsiți aici), întâlniți, în primul rând, filmulețul următor, dar și niște concursuri.


Nu-i așa că e emoționant? 
Eu fac parte din categoria celor care mai întâi au văzut filmele și abia mai târziu au lecturat cărțile, însă în cazul seriei de față îmi pare că ordinea nu e tocmai importantă. Poți iubi doar cărțile ori poți iubi doar filmele ori le poți iubi pe amândouă, indiferent de vârsta la care le citești/ vizionezi, căci Harry Potter are tot ce îi trebuie ca să încânte sufletul unui copil și să mențină tânăr sufletul unui adult. La voi care a fost ordinea și care este una din scenele voastre favorite?

Mă opresc aici, întrucât aș putea continua la nesfârșit, în vreme ce materia la Civil așteaptă să fie învățată. Lecturi frumoase și zile relaxante, dragi bloggeri! 🤗

marți, 20 iunie 2017

Reduceri de nu le poți duce

 

Hallo, dragilor! Revin pe blog după o altă pauză cât un canion de mare. Însă revin cu vești bune: Libris ne încântă cu niște reduceri frumușele la iubitele noastre cărți iar eu m-am gândit să dau de veste, căci și eu am primit pontul de la altcineva.

Sesiunea mea e pe sfârșite, aproape. Am ultimul examen pe 30 iunie, deci abia după aceea pot să mă bucur de mormanul de cărți pe care l-am adunat pe parcursul anului universitar. Un lucru e cert: vara aceasta blogul meu va înflori cu recenzii.

Vouă ce cărți vă fac cu ochiul? Eu mi-am luat, printre altele, o colecție de povestiri SF și o carte de Hermann Hesse, un autor pe care îmi doresc de foarte mult timp să îl citesc.

Ne mai citim! 🤗

sâmbătă, 15 aprilie 2017

De sărbători, alături de voi

Paște fericit, dragilor!
Sper ca sărbătoarea Paștelui să vă găsească alături de cei dragi, însoțiți de voie bună și căldură în suflete!

Cum mai e viața voastră? Cu ce vă mai îndeletniciți? Ce mai citiți?
Eu mi-am concentrat atenția, în ultima vreme, pe activități extra. Am și câteva recenzii de făcut, dar o să apară un pic mai greu pe blog. 😁 Iertați-mă, mi-am cam ieșit din ritm.
Apropo, ați observat ce de schimbări au avut loc pe blogger? Vai, mă simt ca un om în vârstă care constată câte transformări au avut loc în jurul lui.

Ne mai citim! Take care 🤗.

vineri, 3 martie 2017

Ce am învățat după prima sesiune

Hallo, dragii mei bloggeri!

Cum mai sunteți? It's been so, so long! Sper tare mult că nu am ajuns o străină pe aici. Nu mă simt așa - mereu m-am simțit ca acasă -, dar lumea vine, trece, se schimbă. În orice caz, vă urez o primăvară dintre cele mai minunate, însorite, vesele și înmiresmate. Nu știu despre voi (și vă rog să îmi împărtășiți gândurile voastre), dar primăvara mi se pare un anotimp așa pașnic, echilibrat, calm, pur și simplu încântător.

Postarea aceasta o aveam în gând din ultima săptămână de sesiune și se arată ca un ansamblu de concluzii pe care le-am tras ca urmare a examenelor. Eu sunt la Drept, dar ce urmează să scriu nu are strictă legătură cu materia mea de studiu. Liceenilor poate le va fi de folos, celor mai mari poate le va trezi amintiri sau poate doar va fi o lectură plăcută (sper!).


1. Sesiunea e mai grea decât examenul de bacalaureat și cel de admitere.

Și acum îmi vine să râd de constatarea aceasta. Când eram în clasa a 12-a și auzeam studenți făcând exact aceeași afirmație, dădeam ochii peste cap, plictisită și enervată. Acum însă sunt, cum s-ar zice, de partea lor. Cu toate acestea, mi-am dat seama și de cât de nefericită este o comparație între examenele preuniversitare și examenele universitare. Este normal ca absolventul de liceu să vadă oarece greutate în bacalaureat și admitere, pentru că el nu cunoaște un nivel de dificultate mai mare. La fel, am auzit de curând studenți din ani mai mari vorbind cu dor de sesiunea din anul I, de pildă. De aceea, cred că fiecare ar trebui să își aducă aminte de vremea când se temea de bacalaureat ca michiduță de tămâie și, totodată, să aprecieze mai mult prezentul, ținând cont de examenele - tot mai anevoioase - ce vor veni.

2. Sesiunea nu e chiar atât de grea.

Am avut o discuție pe marginea acestui subiect chiar zilele trecute. O persoană dintr-un an mai mare era mirată de faptul că mie sesiunea nu mi s-a părut un capăt de lume, în timp ce pentru ea fusese una dintre cele mai neplăcute experiențe. Vedeți, depinde de la student la student, dar, în principiu, prima sesiune este considerată cea mai dificilă, deoarece e o noutate. Nu mai sunt trei materii, ci șapte sau mai multe, fiecare concretizată într-o carte cât un volum din seria ”Cântec de gheață și foc”. Nu mai ai luni întregi să te pregăteși, ci câteva zile și nu mai sunt profesorii care să îți arate cum să înveți, or probabil că cea mai mare provocare a studentului din anul I este să învețe cum să învețe. Însă eu cred cu tărie că dificultatea sesiunii depinde de student, într-o anumită măsură. Cine mai deschide cartea și mai citește câte ceva din timpul semestrului (scurt!) are plăcuta surpriză, în sesiune, că i-au mai rămas de învățat 300 de pagini din cele 500 (și e lucru mare).

3.

De când am început să scriu pe blog m-am plâns constant de lipsa de timp și iată-mă din nou făcând același lucru! Timpul trecere foarte repede la facultate. Semestrul e o nimica toată, zilele se succedă ca rachetele, teancurile de cursuri (necitite) se înalță sfidătoare, vacanța e ca inexistentă și poc! te trezești în sesiune. Și te întrebi ca un filosof cum ai pierdut timpul până atunci. Dragilor, sunt, într-adevăr, studenți (pe care nu îi judec) care până în sesiune abia de învață amfiteatrul în care se ține cursul, dar eu mă bazez pe faptul că aceste cazuri sunt limitate.

Știți care este totuși chestia? Că și studentul care merge la cursuri și la seminare și mai bagă la cap o informație, două tot se trezește în sesiune că mai are o bucată serioasă de înghițit. Ei, aceasta se întâmplă inevitabil, aș zice. Mai ales ca student în anul I ai multe lucruri de descoperit - de la scurtături către facultate până la librării, anticariate și cafenele. Ca să nu mai menționez de voluntariat; vă spun de acum: implicați-vă în activități de voluntariat, în asociații. Implicați-vă chiar dacă vă răpește din timp, căci implicarea în astfel de activități vă dezvoltă abilități pe care facultatea niciodată nu o să vi le poată încuraja.

4. În sesiune ești mai dornic ca niciodată să descoperi lucruri noi.

... care nu au legătură cu materia pentru examen, desigur. Eu m-am trezit, în toiul luptei cu maldărul de foi, că vreau să încep câteva seriale, să vizionez alte nu știu câte filme, să citesc nu știu care cărți, să îmi aprofundez pasiunea pentru istorie și așa mai departe. Oh, de asemenea, am dat peste o mulțime de muzică bună! De, se întâmplă. Așa și cu planurile pentru postsesiune. În sesiune, studentul are cele mai bune aptitudini de planificare. 

5. Anul I înseamnă introduceri și iar introduceri.

Și nu mă refer la cunoașterea de persoane noi. Bine, e valabil și aspectul acesta, dar acum vă vorbesc de faptul că materiile sunt încă destul de generale, nu se intră direct în pâine. De exemplu, în semestrul I am făcut Drept civil - partea generală, Introducere în dreptul roman, precum și alte materii care prin natura lor sunt destinate a ajuta studentul să-și facă o idee despre sistemul juridic. Aceasta în cazul meu, însă bănuiesc că la fel se întâmplă și la Medicină, Istorie și altele. E ușor plictisitor, da, însă e, totodată, foarte important ca aceste informații generale să fie înțelese, căci ele sunt fundamentul pentru ce urmează. 

6. În sesiune descoperi cât de adaptabil este omul.

Sunt o mare iubitoare de a dormi și sunt persoana aceea de modă veche care e de părere că noaptea e pentru dormit și ziua e pentru activitate. Dați-mi voie, totuși, să mă corectez: eram de părere. Acum gândesc altfel (ce mutații de credințe determină facultatea!). După al treilea examen m-am trezit cu două examene la un interval de timp foarte scurt, ambele materii fiind importante și bogate în informație. Așa că m-am găsit în situația de a învăța ziua la una iar noaptea, la cealaltă. Bineînțeles că și dormeam. M-am adaptat, dar nu cu gândul să mă sinucid. Implicit s-au produs modificări și în programul de mâncare, în sensul în care am ajuns să mănânc haotic. Contează ca la sfârșitul sesiunii să ne întoarcem la un ritm normal. 

7. Dozarea efortului e cheia.

Sau una dintre cheile succesului. Știți, sesiunea se aseamănă cel mai bine cu un maraton. Ca să fii sigur că ajungi la linia de finish, trebuie să știi cum să-ți dozezi efortul. Dacă ești prea grăbit la început, riști să obosești imediat și să nu mai ajungi la linia de finish ori să ajungi cu mari dificultăți și într-o stare deplorabilă. Așa e și cu sesiunea. Pentru fiecare examen trebuie alocat un anumit timp, o anumită doză de efort. Evident, acest lucru se stabilește și în funcție de gravitatea materiei. 

8. Apar frustrări.

Apar frustrări pentru că mereu ne comparăm cu ceilalți și nu ne convine când altul o duce mai bine ca noi. La unii sesiunea înseamnă mai puține examene, la alții - mai multe. La unii materia e mai puțină, alții nu mai au loc în cameră din cauza foilor. Unii iau note mai mari, alții - note mai mici (sau nu trec), în fine, ați prins ideea. Toate acestea depind de mulți factori, în principal, obiectivi. Oricum, nu e tocmai o noutate, întrucât încă din liceu ne confruntăm cu asemenea întâmplări. Bine măcar că la facultate oamenii sunt un piculeț mai maturi și, în consecință, nu mai apar reacții urâcioase, adolescentine.

Puțină frustrare am simțit și eu din cauza primului examen. Deși mă pregătisem (recunosc, nu fantastic de bine), am luat o notă ok, modestă i-aș zice, în vreme ce alții care răsfoiseră cursul cu o zi înainte au luat note maxime. Dar am conștientizat că atât am putut și am trecut peste. Ăsta e un sfat care se aplică oricând în viață: când ni se pare că viața e mai dură cu noi, trebuie să mergem înainte și să avem răbdare, căci răsplata vine mai devreme sau mai târziu. 

9. Nu există întrebare fără răspuns.

Și rândurile acestea mi se par aplicabile indiferent că ești elev sau student. Întrebările, de ordin administrativ sau tehnic ori legate de materia în sine, apar și e o greșeală să nu le dăm răspuns. Există elevi/studenți mai mari care chiar sunt dornici să împărtășească din experiența lor, profesori la fel de deschiși. Eu am profitat din plin de ajutorul oferit de studenții mai mari, încă de când eram proaspăt absolventă și tremuram ca varga, gândindu-mă la examenul de admitere. 

10. Există mai mult de o șansă.

... să luăm examenele sau să ne mărim notele. E un gând reconfortant, dar studentul nici nu trebuie să se culce pe o ureche, bazându-se pe sesiunea din toamnă. Ideea este că dacă, din varii motive, sesiunea nu a ieșit așa cum și-a propus, există a doua șansă. Examenele sunt de mare însemnătate, însă nu sunt totul. Facultatea este mai mult de atât. În plus:
Voi ce concluzii ați tras în urma examenelor susținute de-a lungul timpului? Aștept cu mare interes să citesc despre experiențele voastre 😊 (A trecut așa mult de când nu am mai scris pe blog că abia acum am văzut că avem și caractere speciale, ieeei!).

Ne mai citim! 🤗