duminică, 27 august 2017

"Raven Song", I.A. Ashcroft - Review

Title: Raven Song
Series: Inoki's Game (Book 1)
Author: I.A. Ashcroft
Paperback: 290 pages
Published Date: March 14, 2016
Publisher: Lucid Dreams Publishing
Language: English
* E-book provided by YA Bound Book Tours as part of the book tour, in exchange for a honest review.

Fresh, futuristic, dark, scary, and thrilling all at the same time... Even people who don't usually read sci-fi/fantasy type stories will be able to feel grounded.

– Sydney Scrogham, author of Chase

Book Blurb:
A century ago, the world burned. Even now, though rebuilt and defiant, civilization is still choking on the ashes.
Jackson, a smuggler, lives in the shadows, once a boy with no memory, no name, and no future. Ravens followed him, long-extinct birds only he could see, and nightmares flew in their wake. Once, Jackson thought himself to be one of the lucky few touched by magic, a candidate for the Order of Mages. He is a man now, and that dream has died. But, the ravens still follow. The nightmares still whisper in his ear. 
Anna’s life was under the sun, her future bright, her scientific work promising. She knew nothing of The Bombings, the poisoned world, or the occult. One day, she went to work, and the next, she awoke in a box over a hundred years in the future, screaming, fighting to breathe, and looking up into the eyes of a smuggler. Anna fears she’s gone crazy, unable to fill the massive hole in her memories, and terrified of the strange abilities she now possesses. 
The Coalition government has turned its watchful eyes towards them. The secret factions of the city move to collect them first. And, old gods stir in the darkness, shifting their pawns on the playing field. 
If Anna and Jackson wish to stay free, they must learn what they are and why they exist. 
Unfortunately, even if they do, it may be too late. 

Raven Song is the first of a four book adult-oriented dystopian fantasy series, a story of intrigue, love, violence, and the old spirits in the shadows who wait for us to notice them again. Readers of Neil Gaiman, Holly Black, and Charlie Human will enjoy this dark magic-laced tale rooted on the bones of what our world could become.

My Review:

I expected Raven Song to be a good read and that is exactly what I got. The first two things I love about this book are the cover and the title. I am a big fan of ravens and I also appreciate when the cover matches the title and the content. Afterwards the blurb and the mix of genres convinced me one hundred percent that this read is exactly what I have been searching for a while and that it is a must.

While I was discovering the world created by the author, I noticed the awesome mix of genres. I love fantasy stories and I like dystopian, but it is quite rare a combination of them. Usually, dystopian books have a lot of SF elements, which is nice too, but dystopian fantasy is definitely a genre I am into. However, to my mind, Raven Song needed a little more world-building, because I was left with many unanswered questions concerning the setting, history, daily life and the government. Maybe the next novel will come with the answers.

Moving on, I must say, I am not a native English speaker, but I can tell when a book is written by a talented author. Raven Song is no exception. The writing is beautiful, highly expressive. I particularly like how the author described the characters' feelings.

One other thing I appreciate about this book is that it is about real individuals, real humans, with lots of problems and various issues (both internal and external) to deal with. Raven Song is built due to its characters and, at the same time, for its characters, so they can unravel their stories, discover themselves and their role and fix their problematic souls. That is how I got to know a diverse range of characters.

Jackson Dovetail was the first one to surprise me. He is a very pleasant character, as I said, he is a real human being. Aside from the "weird" things about him, he is just like any of us. He has holes he needs to cover up, is disoriented and wants answers (he deserves them too, I believe). Then, is Anna. She also managed to make herself likeable, but more gradually, as far as I am concerned. It was great to see much more action from her, in the second half of the book. Anway, from the moment I found out what happened to her over a century ago, and seeing how she took action after this disclosure, I have taken her into my heart and I am sure I will keep her there.   
And there, behind the glass, was no gun stash, no bombs, no drugs, no illicit data chips.
It was a woman, a young woman, eyes closed as if asleep. 
Jackson blinked.
“Well, shit,” Frank said for both of them. 
Her relationship with Jackson builds up brick by brick. There is a connection between them, as they can understand and help each other, but this connection only creates the opportunity for them to engage in a genuine relationship. It is a long process though, because they still need to build the trust and the openness. 

Frank, Jackson's old pal, is so funny, so true and, most important, loyal to the young Dovetail. Agent Walker is another individual I find very interesting and human-like, although this wasn't my first impression of him. I would mention other few characters, but their situation is uncertain and I don't want to give any spoilers. I look forward to reading the next book, so I find out what happened with these mysterious characters and what awaits the ones I have talked about above.

Last but not least, I enjoy that this book manages to break the patterns somehow: we still have the chosen one, we still watch some magic going on (which, as a rule, can be found in fantasy) and we still have the absurd government (found in dystopias), but the way I.A. Ashcroft cloaked them with something else, something original is what makes this book unique. Jackson may be the chosen one, but there is no prophecy that says so. Instead, Raven Song has some curious, intriguing characters who think and say that Jackson is the one. Moreover, the Order of Mages is not the nice, friendly, open to discussion group of so-called gifted people, but rather an obscure, bitter and exclusive bunch of mages. I may be repeating myself, but I am truly looking forward to the sequel and, implicitly, to further uncovering the Order, its members, its preoccupations and intentions.

Yet I have a small objection (besides the world-building aspect). I feel that the first half of the book is a bit too dreamy, so to speak. Jackson has many dreams, visions and I don't say they were poorly written or useless, not by a long shot. But the story I was eager to see developing was slowed down and the action, delayed. That is why I read the first half of the book a little slower than the second half, which was dynamic, combining both action-packed and static parts. 

Overall, I believe this book is worth reading and rereading. The writing is enchanting, the characters are very realistic and easy to get along with, the story is authentic. Raven Song is a great read and a stunning intro to a series that will certainly be a success.

The harsh arena lights were like the sun, drying Jackson’s blood to his skin. Flickers of black wheeled in his vision against the light. Then, they weren’t flickers anymore. They were dark-feathered birds croaking their song overhead, circling, watching.
His companions until the end. Always.

My Rating: 4/5

miercuri, 23 august 2017

”Breaking Bad” (serial) - Recenzie

Titlu: Breaking Bad
Gen: dramă, thriller
Număr sezoane: 5 (2008 - 2013)
Bryan Cranston - Walter H. White
Aaron Paul - Jesse Pinkman
Anna Gunn - Skyler White

Descriere (sursă):

În centrul acțiunii se află Walter White, un geniu în chimie, care a ajuns însă să fie un simplu profesor ce predă într-un liceu din Albuquerque, New Mexico

El are dificultăți financiare, un fiu handicapat și o soție gravidă. La aceste probleme se adaugă diagnosticul de cancer pulmonar pe care îl primește în primul episod al serialului. 

Pentru a face rost de banii necesari tratamentului și a asigura viitorul familiei sale după moartea lui, Walter se asociază cu un fost elev, Jesse Pinkman, mic traficant de droguri, și începe să producă fără știrea familiei metamfetamină

Astfel ajunge să fie implicat în tranzacțiile și jocurile periculoase din lumea traficanților de droguri. Situația se complică și mai mult când poliția începe să investigheze cazul lui, sub conducerea lui Hank, propriul său cumnat.

Breaking Bad e serialul care m-a ajutat să trec mai ușor peste zilele obositoare din primul an de facultate. Trebuie să recunosc, la început, vreme de câteva episoade, am fost reticentă fața de el. Breaking Bad nu menajează pe nimeni. Spune lucrurilor pe nume, le arată în starea lor brută, rămânând la aprecierea fiecăruia dacă este un serial demn de vizionat sau nu. Ei bine, eu eram obișnuită, în principal, cu serialele mai fanteziste, pline de ființe supranaturale, magie și altele asemenea, deci am avut nevoie de un timp de acomodare.

După ce a trecut și acest timp de acomodare, nu a mai durat mult și mi-am dat seama cât de bun e serialul. Îmi place realismul cu care arată ce înseamnă afacerea cu droguri, dependența, consecințele pe care producerea, vânzarea ori consumul de droguri (cu precădere, metamfetamină) le au asupra unei familii. De pildă, apare la un moment dat un cuplu, soț și soție, amândoi dependeți de metamfetamină, dar și de altele, care au un biet copil, neîngrijit, subnutrit, care este nevoit să trăiască sub același acoperiș cu zănaticii lui părinți. E o imagine dezolantă, arătată întocmai.

Mai târziu, când Walter și Jesse pătrund și mai adânc în comerțul cu meth, serialul prezintă poate la fel de realist pericolul bandelor concurente și pericolul și mai iminent și inevitabil al cartelului, care dorește să își mențină hegemonia asupra pieței.

Walter H. White e eroul și antieroul acestui serial. În primele episoade, chiar în întregul prim sezon, în jurul său plutește o aură de victimă - un simplu profesor de chimie, unul strălucit, de altfel, care se zbate din cauza situației financiare, de dragul familiei și care, pe deasupra, află că are cancer pulmonar în stare avansată. Având în vedere situația lui delicată, parcă nu e tocmai exagerată decizia lui de a intra în lumea drogurilor, alături de fostul său elev, Jesse. Însă la un moment dat, Walter ajunge să aibă mai mulți bani decât poate cheltui și totuși nu se retrage, ci rămâne în afacere, ”de dragul familiei”, după cum el însuși susține în repetate rânduri. Chiar și când totul devine îngrozitor de periculos, inclusiv pentru membrii familiei lui, Walter continuă să prepare meth. 

Am crezut că e sucit. Trebuia să fie. Walter câștigase atâția bani într-un timp atât de scurt că nici la bancă nu îi putea depune. Atunci, de ce nu renunța odată? Răspunsul e simplu: pentru că îi făcea plăcere, o enormă plăcere să prepare metamfetamină. Din momentul în care am conștientizat lucrul acesta, am început să văd serialul cu alți ochi și să îmi placă și mai mult. Breaking Bad nu e doar povestea unui profesor încorsetat financiar, e povestea unui geniu în ale chimiei, a cărui pricepere a ajuns să fie apreciată într-un mediu mai puțin convențional. Walter White nu a reușit să se bucure de faima pe care marea companie ”Gray Matter” a adus-o foștilor lui colegi fondatori, dar a reușit să ajungă cel mai apreciat producător de meth din State, dar și peste Ocean. Walt nu a reușit să-și construiască o companie, ci un imperiu, imperiul lui Heisenberg.

Am observat cum Walter a căutat mereu să se debaraseze de superiori. Walter e orgolios, aș zice chiar îngrozitor de orgolios, punând la bătaie totul de dragul orgoliului. Își cunoaște produsul foarte bine, îi cunoaște valoarea și nu acceptă să fie tras pe sfoară, nici să muncească la nesfârșit pentru altul. Walter e un personaj puțin spus interesant; e isteț, viclean, ingenios, un bun cunoscător al psihologiei umane și al artei manipulării, e ipocrit și rege al dramei uneori. E un personaj extraordinar, fascinant. Erou și antierou în același timp.

Bryan Cranston e actorul care îl interpretează pe Walt și mi se pare unul din cei mai talentați actori din câți există. Nu cred că l-am mai întâlnit până la Breaking Bad, dar e un artist căruia îi port tot respectul. Fără prestația lui de neegalat, serialul nu s-ar fi bucurat de același succes.

Skyler, soția lui Walt, e și ea un personaj demn de băgat în seamă. M-am obișnuit destul de greu cu ea, dar prin sezonul 3 am început să o înțeleg și să îi urmăresc cu mult interes evoluția. Și are o evoluție considerabilă. Actrița care o interpretează, Anna Gunn, își merită, de asemenea, premiile/ nominalizările. 

Jesse, interpretat exemplar de Aaron Paul, trece, din punctul meu de vedere, prin cele mai mari suferințe. Pierde definitiv oamenii la care ține și se observă că îl supără aviditatea lui Walter. Relația dintre ei e un drum plin de gropi, unele mai adânci ca altele, un drum pe care l-am parcurs sperând mereu la mai bine.

Mai sunt personaje despre care aș vrea să vorbesc, dar mi-e teamă că m-aș întinde cu recenzia la nesfârșit. Îi mai menționez pe Hank și Marie (cumnatul, care e agent DEA, și cumnata lui Walter - am niște sentimente amestecate față de ei), Gus Frang (foarte bine jucat de actorul Giancarlo Esposito), Walter Jr. (fiul lui Walt), Skinny Pete, Badger (amicii amuzanți ai lui Jesse), Mike și nu în cele din urmă hazliul avocat Saul Goodman.

Despre Saul Goodman am să zic două vorbe în plus, căci mi-a plăcut nespus de mult de el. El e avocatul care i-a ajutat pe Walt și pe Jesse să se descurce cu finanțele lor. Tot el e cel care i-a scos adesea din belele. Saul Goodman e avocatul la care vin fel de fel de oameni în speranța unei minuni, el e avocatul cu care federalii nu se încurcă, pentru că are gura mare și e mereu cu replicile la el. Tot el e avocatul care nu se dă înapoi de la a ajuta producători și traficanți de droguri, atâta timp cât e corect remunerat, desigur. Saul Goodman, de când apare în serial, e principala sursă a comicului, dar și a vorbelor de duh. El e cel care ”știe un tip care știe alt tip”.

Vestea bună este că, după Breaking Bad, a apărut un alt serial, care îl are ca protagonist pe același Saul Goodman.

Deja m-am întins mai mult decât ar fi trebuit, dar serialul acesta e prea bun ca să nu îi fac o reclamă pe măsură. Breaking Bad e despre personaje felurite, unice în felul lor de a acționa și reacționa, e despre alegeri, despre ambiții, dar și despre iubirea față de cei apropiați. Breaking Bad e despre cercul vicios în care personajele se trezesc și din care nu pare să fie nicio cale de ieșire, decât una singură.

Nota mea: 5+/5

miercuri, 16 august 2017

Leapșa ”Mid-Year Book Freak Out”

Îți mulțumesc din suflet, Ana, pentru leapșa! Nu am mai completat una de atâta vreme, oh, ce melancolie.

1. Care e cea mai bună carte pe care ai citit-o până în acest punct al anului 2017?
Hm, asta ar trebui să fie Un veac de singurătate de Marquez (recenzia, aici), deși nu sunt sigură dacă am citit-o chiar la finele anului 2016 ori chiar la începutul anului 2017. În orice caz, e o carte genială, a cărei recenzie am scris-o recent.
2. Cea mai bună continuare (a unei cărţi) citită în 2017?
Nu am citit nicio continuare anul acesta.

3. O carte nou lansată pe care nu ai citit-o încă, dar vrei neapărat.
Categoric The Rooster Bar de John Grisham. Sunt atâtea cărți scrise de omul ăsta fantastic pe care îmi doresc să le citesc.

4. O lansare anticipată din a doua jumătate a anului.
Hm, mă gândesc la The Language of Thorns de Leigh Bardugo. E o scriitoare super talentată iar cartea aceasta, care va apărea în septembrie, sună foarte promițător. Coperta (în dreapta) e de-a dreptul încântătoare.

5. Cea mai mare dezamăgire.
Ei bine, o dezamăgire... Cu ocazia altor lepșe am menționat că în ”cariera” mea de cititor nu am dat, până acum, peste o carte care să mă dezamăgească îngrozitor. Dar sunt unele care nu se ridică la așteptările mele, iar o astfel de carte ar fi Crimele din Rue Morgue de Edgar Allan Poe. Îmi place foarte mult autorul acesta și mă așteptam la altceva. E surprinzătoare, într-un sens pozitiv, dar nu m-a mulțumit îndeajuns. Încă o dată: nu e o mare dezamăgire, ci una micuță. Urmează și recenzia.

6. Cea mai mare surpriză.
Primul titlu care îmi vine în minte e The House We Grew Up In (recenzia, aici). O carte gro-za-vă!

7. Noul autor preferat.
Oscar Wilde. Până anul acesta aveam o singură carte scrisă de el citită, de fapt două - faimosul Portret al lui Dorian Gray + Crima lordului Arthur Savile (recenziile, aici). Acestea două dovedesc talentul lui Wilde, dar parcă nu eram convinsă să îl trec în lista de autori preferați. Ei bine, de curând am citit Fantoma din Canterville și mi s-a părut o lectură frumoasă, care mi-a întrecut așteptările. E scurtă, la fel ca opera sus-menționată a lui Edgar Allan Poe, dar e tare distractivă. Interesant cum mă așteptam ca opera lui Poe să fie mind-blowing, în vreme ce mă așteptam ca opera lui Wilde să fie ”meh”, dar s-a întâmplat exact invers. Cert este că Fantoma din Canterville arată că Wilde a stăpânit cu măiestrie cuvintele și a știut să creeze opere mai complexe, dar și unele mai facile.

8. Cel mai nou crush pe un personaj.
Haha, păi, nu prea am citit cărți de unde să pot alege un crush. Totuși, recunosc că am prins drag de Carmesino, o ființă fantastică (un ”opteron”) din lumea Grammatonului. Cartea, care se numește chiar Grammaton, e o carte, mai degrabă, de copii (13-15 ani), însă personajul acesta, atât de calm, de o seriozitate liniștitoare și cu înfățișare plăcută, s-ar integra cu ușurință într-o carte YA și sunt sigură că ar câștiga inimile multor cititori. Voi reveni și la cartea aceasta cu o recenzie.

9. Cel mai nou personaj preferat.
Diana Slavu din Pânza de păianjen de Cella Serghi (recenzia aici). Sincer, m-am surprins, alegând-o pe ea, căci e genul de eroină care nu se încadrează în tiparul pe care îl urmăresc eu. Dar e un personaj foarte plăcut, cu care am empatizat ușor și a cărei poveste am citit-o cu drag.

10. O carte care te-a făcut să plângi.
Nu cred că a fost cazul, din câte îmi aduc aminte.

11. O carte care te-a făcut fericit.
Revin la Grammaton. E o carte pentru copii/ adolescenți, deci nu e tocmai surprinzător. 

12. Cea mai bună ecranizare a unei cărţi pe care ai văzut-o anul acesta.
Din păcate, nu am vizionat nicio ecranizare anul acesta. Până acum. Mai sunt câteva luni din 2017, așa că poate voi putea indica, mai târziu, o ecranizare bună.

13. Recenzia preferată scrisă până acum.
Oscilez între recenzia scrisă pentru Un veac de singurătate și cea pentru The House We Grew Up In, dar merg, până la urmă, pe a doua. O carte minunată, căreia am încercat să îi scriu o recenzie pe măsură.

14. Cea mai frumoasă carte pe care ai primit-o sau ai cumpărat-o anul acesta.
Nu mă pot decide între Narcis și Gură de Aur și Rogue Lawyer. Poate mă ajutați voi :).

15. Ce cărţi trebuie să citeşti până la finalul anului?
Am cam renunțat la listele rigide, însă sunt unele titluri pe care chiar vreau să le parcurg: Trau niemals einem Mann de Jane Heller (e o traducere în germană a unui roman american), Mein Kampf de A. Hitler (am început-o și o lecturez încetișor), A 9-a judecată de J. Patterson, Narcis și Gură de Aur de Hermann Hesse, The Perfect Kill de Robert Baer, Rogue Lawyer de J. Grisham, Dracula de Bram Stoker, Exorcistul de W. Blatty,  Decameronul de Giovanni Boccaccio. Mai sunt și altele, dar în cazul lor nu ”arde” :).

Okie dokie, gata distracția. Mulțumesc mult, pentru ocazia de a completa leapșa, Ana! Eu o dau mai departe... Nicoletei (Serendipity) și lui Roxi (Gânduri despre cărți).
Ne mai citim, folks!

duminică, 13 august 2017

”The House We Grew Up In”, Lisa Jewell - Recenzie

Titlu: The House We Grew Up In
Autor: Lisa Jewell
Editură: Arrow Books
Număr de pagini: 442

When a tragedy breaks a family apart, what can bring it back together?

The Birds seemed to be the perfect family: mother, father, four children, a picture-book cottage in the country.

But when something happens one Easter weekend, it is so unexpected, so devastating, that no one can talk about it.

The family shatters, seemingly for ever.

Until they are forced to return to the house they grew up in. And to confront what really took place all those years ago.

Simply stunning. (Daily Mail)

Poignant, heart-wrenching and beautifully told, the author's best tale yet. (Sun)

Beautifully written. (Heat)

The House We Grew Up In e genul de carte de la care te aștepți să fie ok, o lectură plăcută, și care se dovedește a fi o lectură de-a dreptul fantastică, de neuitat. A fost un cadou din partea surorii mele și, judecând după copertă și după descriere, îmi imaginam o poveste drăguță despre suișurile și coborâșurile unei familii oarecare. Nu pot zice că m-am înșelat, decât în parte.

The House We Grew Up In urmărește povestea familiei Bird, care nu este tocmai o familie oarecare. Prin urmare, nici povestea acestei familii nu e o înșiruire de întâmplări banale. Familia Bird este, într-adevăr, aparent, o familie ca oricare altă familie englezească, dar după câteva pagini deja încep să se contureze niște aspecte mai puțin comune, mai puțin normale. Iar totul pornește de la personaje. De fapt, cartea aceasta se concentrează într-o mare măsură pe actorii ei, pe latura lor psihologică, pe evoluția lor, precum și pe interacțiunea dintre ele. Așa a luat naștere The House We Grew Up In - de la oameni, de la problemele lor, de la realitatea că o familie înseamnă lucruri bune, dar și lucruri neplăcute.

De aceea, în cele ce urmează am să prezint ”colorații” membri ai familiei Bird. Această prezentare se cade să o încep cu portretul mamei - Lorelei. Lorelei este centrul universului Bird, ea e cea care ține acest univers în picioare, care insistă să organizeze, an de an, cu ocazia Paștelui, faimoasa vânătoare de ouă de ciocolată, învelite în foițe de diverse culori și tot Lorelei e cea care insistă să păstreze, de fiecare dată, toate acele folii de la ouă. Ceea ce pare un obicei apărut din dragostea lui Lorelei față de familia ei și față de amintirile pe care le creează împreună în curând se dovedește a fi un obicei patologic, semn al unei boli care are să se declanșeze mai târziu, când se va produce un incident îngrozitor pentru întreaga familie Bird.

Autoarea, Lisa Jewell, zice în nota de la finalul cărții cum a construit acest personaj și ce înseamnă ”hoarding”, adică ”tezaurizarea”, care, conform unui site de specialitate, este o afecțiune progresivă. Există persoane care colecționează, <<strâng>> obiecte fără obsesivitate, dar care după un eveniment de viață traumatizant, se pot transforma în obsesivi-compulsivi” (sursa). Sinceră să fiu, până la cartea aceasta nu știam că există o asemenea patologie, cel puțin nu la un asemenea nivel. Eu, probabil la fel ca mulți alții, am avut dificultăți în a crede că e posibil ca o persoană să se îngroape de vie în lucrurile adunate de-a lungul anilor, să conștientizeze că nu mai există loc și, totuși, să continue în același ritm. 
“The human memory is such a cruel, frustrating thing, the way it just discards things without asking permission, precious things. At least here, in my house, I have control over my memories.” 
Ei bine, așa se întâmplă cu Lorelei Bird. Inițial, numai Megan, fata cea mai mare, se răstea la ea pentru că aveau prea multe prosoape de bucătărie ori prea multe vase de masă, pe care nu aveau niciodată să le folosească. Însă după ce se petrece tragedia care a zdruncinat familia Bird din temelie, Lorelei trece la un alt nivel, cumpărând mormane de cărți și ziare pe care nimeni nu le citea, obiecte de decor care deja încurcau mai mult decât să înfrumusețeze locuința și multe alte obiecte, de cele mai multe ori, inutile. Iar acestea se petrec pe fondul destrămării familiei Bird, Lorelei nemaifiind capabilă să îi țină pe ai ei alături.

Colin Bird, capul familiei, este un personaj care m-a surprins cu evoluția sa. La început, mă frustra din cauza caracterului său molatic. Pur și simplu nu era în stare să ducă ceva la îndeplinire, dacă Lorelei nu era de acord. Apoi, mult mai târziu, am avut surpriza să descopăr că poate fi bățos și încăpățânat în ceea ce lui i se părea o decizie bună, iar celorlalți - o decizie imorală. Am remarcat și în unele recenzii de pe Goodreads că cititorii au fost aspri cu acest personaj.

Megan evoluează în sensul opus mamei sale, dezvoltând o obsesie pentru curățenie și ordine. Își întemeiază o familie, care trece, de asemenea, prin dificultăți relaționale. Sora ei mai mică, Beth joacă rolul principal în chestiunile familiale ale lui Megan. Și acest personaj, Beth, m-a uimit, când aproape de finalul cărții apare ca un om nou. Nu prea am empatizat cu ea, pentru că nu prea am reușit să trec peste felul ei nestatornic și imatur  de a se comporta și, mai ales, peste balta de imoralitate în care s-a bălăcit multă vreme. Este interesant că așa cum Megan îi seamănă fizic lui Lorelei iar Beth, lui Colin, cele două fete le seamănă părinților și din punct de vedere psihologic.
“I know as well as you do that only the individual has the key to change themselves. It’s buried deep inside each and every one of us and although someone else can help us to find the key, we’re the only ones who can use it.” 
Cei doi băieți, gemenii Rory și Rhys sunt complet diferiți cât privește portretul moral. De mic, Rhys a apărut în ochii tuturor ca un copil mai ciudățel, cu probleme de socializare. Cu toate acestea, după ce am terminat cartea, am ajuns la concluzia că el nu era cu nimic mai bizar decât ceilalți membri ai familiei. Toți au probleme pe care nu sunt în stare să le rezolve la momentul potrivit, toți au luat decizii mai puțin bune... toți sunt parte din aceeași familie Bird. 

Iar familia Bird nu s-a destrămat doar din cauza bolii netratate a lui Lorelei, ori din cauza neputinței lui Colin de a-și impune punctul de vedere în fața ei, ori din cauza indiferenței copiilor unul față de celălalt. Familia Bird s-a destrămat din cauza tuturor, ei toți au contribuit la pierderea coeziunii, dar tot ei au fost nevoiți să se întoarcă în casa natală și să relege legăturile dintre ei, căci peste o suferință mai veche se trece încercând să faci față uneia noi.

The House We Grew Up In e o carte despre care aș putea vorbi ore în șir. Autoarea arată, prin aceasta, latura mai puțin plăcută și veselă a unei familii, care ușor-ușor ajunge să fie măcinată, din interior, de probleme nerezolvate iar pentru a o reconstrui, membrii ei trebuie să își încheie orice afaceri neterminate și să învețe să se accepte așa cum sunt.

Nota mea: 5+/5

marți, 8 august 2017

”Pretty Little Liars” (serial) - Recenzie

Titlu: Pretty Little Liars
Gen: dramă, mister, thriller
Număr sezoane: 7 (2010 - 2017)
Troian Bellisario - Spencer
Lucy Hale - Aria
Shay Mitchell - Emily
Ashley Benson - Hannah
Sasha Pieterse - Alison

Descriere (sursa):

Pretty Little Liars este o producție ABC Family bazată pe seria de romane cu același nume a Sarei Shepard. Serialul urmărește schimbările din viețile a patru fete - Hanna, Aria, Spencer și Emily - după ce "liderul" grupului lor, Alison, dispare, iar ele încep să primească mesaje scrise din partea unui necunoscut care se semnează ”A”.

La început, ele cred că este Alison, dar după ce este găsită moartă, fetele își dau seama că altcineva știe secretele lor, inclusiv pe cele mai ascunse, pe care au crezut că doar Alison le știa.

În jurul ”misterului A” se învârte acțiunea pe parcursul a șase sezoane, în vreme ce ultimul sezon vine cu un nou rău, mai mare, mai iminent, mai periculos - A.D. (Über A).

Când am început să vizionez Pretty Little Liars, acum câțiva ani buni, probabil la vremea când serialul era încă destul de nou pe piață, am reacționat cu un entuziasm debordant. Era... incitant, cred că acesta este cuvântul, era incitant să vezi povestea unor liceene care trec prin unele întâmplări periculoase, în timp ce încearcă să își trăiască viețile tipice de adolescente. 

Acest personaj, care vreme îndelungată rămâne într-un con misterios de umbră, A, este sursa tuturor evenimentelor care le pun în pericol, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe fete. 

Desigur, cu acest plot principal se îmbină o sumedenie de ploturi mai mici. De fapt, sinceră să fiu, nu cred că am mai dat peste vreun serial, până acum, care să fie atât de complex cât privește intrigile. Sunt foarte multe, enorm de multe, și nu cred că exagerez. Acesta este, probabil, unul din motivele pentru care unii au renunțat, pe parcurs, la serial. Sezoanele 3 și 4 mi s-au părut și mie greoaie, cu prea multe hățișuri - personaje cu interese ascunse și legături neștiute și nocive.

Nu știu dacă și cărțile sunt la fel, dar sezoanele anterior menționate mi s-au părut chinuitoare. Simțeam că e cazul să aflăm odată cine e acest om îngrozitor care le face viața fetelor un calvar. Recunosc, majoritatea ploturilor mai mici au venit cu indicii referitoare la identitatea lui A, dar de unele ploturi chiar se puteau lipsi. Plus, acum că s-a încheiat, îmi pare că există o disproporție evidentă între sezoanele alocate lui A și singurul sezon alocat lui A.D. Măcar de-ar fi fost cinci sezoane cu A și două cu A.D. 

În legătură cu ultimul sezon, chiar mi-a plăcut, dar același lucru este valabil și pentru sezonul 6. Singura obiecție pe care o am în legătură cu sezonul 7 e că a fost puțin grăbită acțiunea, mai ales în ultimul episod. E un obicei în cinematografie să fie îngrămădite toate descoperirile șocante într-un moment unic, care înseamnă câteva minute. Prin urmare, am fost încântată de primele două sezoane, căci încă exista noutatea, precum și de ultimele două. De sezoanele 3 și 4 am menționat deja. Mai rămâne sezonul 5, despre care am o părere neutră - a fost ok.

În sfârșit, despre personaje nu am neapărat multe lucruri de precizat. De la bun început, am empatizat cel mai bine cu Spencer Hastings, pentru că mi se pare cea mai rațională și îmi place mintea ei sclipitoare. Interesant e că s-a dovedit a fi un personaj mai important decât mă așteptam (ultimul sezon e grăitor). Prestația actriței Troian e de lăudat (fac, din nou, trimitere la ultimul sezon).

Și celelalte fete arată o evoluție înspre bine, iar cel mai elocvent exemplu este Alison, interpretată de Sasha - dintr-o adolescentă egocentristă și intrigantă ajunge o femeie responsabilă și cu picioarele pe pământ. Ele sunt epicentrul evenimentelor din Rosewood, însă nu pot ignora celelalte personaje (mamele fetelor, prietenii lor, dușmanii lor), ale căror roluri au fost foarte bine jucate, din perspectiva mea.

În concluzie, mă bucur că nu am renunțat la acest serial (așa cum am făcut cu TVD, de exemplu), căci mulțumită lui am descoperit actori, scriitori și producători foarte pricepuți. În plus, am tras unele învățăminte valoroase din vizionarea acestui serial, de pildă: minciunile nu fac decât să creeze un cerc vicios din care se poate ieși cu mari dificultăți sau din care nu se mai poate ieși cu niciun preț.

Nota mea: 4/5

miercuri, 2 august 2017

"Tiago", Catia Skye

Hello, hello, lovely bloggers and readers! This post was supposed to be on my blog a long time ago. Sadly, uni life didn't give me even a short break so I can post a few things about a sweet book, written by a new passenger on the "writer ship" 😊, and I'm talking about Catia Skye. So, take a look:

Katia Skye

Genre: YA Contemporary Romance
Pages: 259 (Kindle Edition)
Where you can find it: Amazon
Two shattered hearts. One unstoppable love.
New York 
Kez, sixteen, dumped by her boyfriend of six months, shocked by revelations about her father, falls into an abyss of panic and anxiety. On doctor's orders, she is sent on a vacation as a last resort before her mother considers putting her on medication. 
Lisbon, Portugal 
Tiago, seventeen, has lost more than most lose in a lifetime, believes implicitly in the inevitable Portuguese Tragedy, has left the thug-life, has left school, is just trying to survive each new day. 
Neither of them is looking for love...

Cátia Skye is a New-York-born, Portuguese-American gal who now resides in the romantic heart of Lisbon, Portugal. She is the single mother of one rambunctious little boy, and pens romance novels between the hours of 10:00 p.m. and 2:00 a.m. each night when her boy finally falls asleep.

You can also find a short Q&A and an excerpt right here.

I personally believe Tiago should make a great summerish read, one that I'm looking forward to discover. I hope I managed to catch your attention and convince you that this book deserves a chance. 

Relaxing days and beautiful books, my friends!