vineri, 22 septembrie 2017

”Cadavrul din bibliotecă”, Agatha Christie - Recenzie

Titlul original: The Body in The Library
Autor: Agatha Christie
Editura: RAO
Traducere: Mihai Caraiman
Număr de pagini: 224

E ora 7 dimineața și familia Bantry nu este deloc pregătită să facă față șocului care o așteaptă. 
În propria bibliotecă este găsit cadavrul unei tinere, îmbrăcate cu rochie de seară și machiate ca pentru o petrecere. Însă cine e femeia? Cum a ajuns acolo? Și ce legătură are cu o altă tânără ale cărei rămășițe carbonizate sunt descoperite mai târziu într-o carieră abandonată? 
Alarmată, familia Bantry o invită pe Jane Marple să rezolve misterul, înainte ca bârfele să țeasă un păienjeniș de supoziții care să ascundă pentru totdeauna adevărul. 
Este greu să nu rămâi impresionat de fiecare dată când citești o carte de Agatha Christie.
- Times 

Vin cu recenzia acestei cărți, gândindu-mă ce lectură potrivită este pentru sezonul acesta. Cărțile Agathei Christie mi-au lăsat mereu impresia unor lecturi de toamnă, datorită misterului din ele. Am citit Cadavrul din bibliotecă într-o perioadă foarte mare de timp, în parte pentru că eram în timpul anului universitar, dar și pentru că, pentru mine, cărțile Agathei nu ”țipă”. Ceea ce vreau să spun este că îmi plac, sunt lecturi relaxante și palpitante, în același timp, dar nu mă țin cu sufletul la gură, nu mă obligă să stau trează noaptea ca să le răsfoiesc.

Cadavrul din bibliotecă vine cu altă poveste marca Agatha Christie, scrisă în același stil natural specific autoarei. Ce mi se pare nou față de celelalte cărți scrise de Agatha și citite de mine este existența unui al doilea cadavru, ceea ce e un plus, face subiectul mai interesant, mai dinamic și îndeamnă cititorul să se gândească la mai multe conexiuni.

Personajele sunt diverse, așa cum ne-a obișnuit autoarea. Întotdeauna voi găsi această diversitate ca un mare plus, căci dovedește cât de bine cunoștea autoarea tipurile umane și cu câtă măiestrie putea să le dea viață în cărțile ei. Avantajul unei multitudini de personaje este că trebuie ca măcar unul din personaje să răsară, adică să fie cu adevărat pe placul cititorului. Eu am avut surpriza să mă înțeleg foarte bine chiar cu personajele negative, pe lângă, desigur, Jane Marple și amuzanta doamnă Bantry.

Ce nu mi-a plăcut și ce nu îmi place, în general, la cărțile Agathei sunt detaliile, discuțiile pe lângă, informațiile extra, ca să mă exprim așa. Presupun că își au rostul - la crearea atmosferei, la distragerea atenției de la lucrurile care chiar sunt relevante pentru descoperirea criminalului -, dar îmi par ușor obositoare și nu am să mă împac cu ele prea curând.

Iată că deja am ajuns la finalul recenziei mele, aproape că nu-mi vine să cred, având în vedere lungimea recenziilor din ultima vreme. Ei bine, cărțile Agathei Christie nu au nevoie neapărat de recenzii de o mie de cuvinte, căci valoarea lor este un fapt deja consacrat. Recomand ca orice cititor, în viața sa, să încerce măcar o carte scrisă de ”Regina Crimei”.

Nota mea: 4/5

miercuri, 6 septembrie 2017

”Pânza de păianjen”, Cella Serghi - Recenzie

Titlu: Pânza de păianjen
Autor: Cella Serghi
Editura: Litera
Număr de pagini: 400
Diana Slavu, eroina Cellei Serghi, este un personaj complex, o combinație de naivitate, feminitate, inteligență și spirit de aventură. Iubește cu pasiune, dar este prinsă în <<pânza de păianjen>> a vieții. Iubirile Dianei - cea adolescentină, pentru marea dragoste a vieții ei, Petre Barbu, cea maritală, pentru Michi, și cea carnală, întruchipată de Alex - sunt prezentate prin intermediul caietelor sale, citite de Ilinca Dima, și al mai multor scrisori din corespondența celor două prietene.
Roman de debut cu accente autobiografice, cu acțiunea plasată în Bucureștiul interbelic, la Constanța, Mangalia și Balcic, <<Pânza de păianjen>> prezintă o lume cu un farmec aparte, într-un stil vioi și plin de sensibilitate, îndreptățind succesul de public de care s-a bucurat de-a lungul timpului.
 Tu ştii cum sună plânsul atunci când nu-l ascultă decât lucrurile din casă, pereţii?
Am primit cartea aceasta în dar de la o persoană care nu mă cunoaște prea bine (nici eu nu o cunosc decât superficial), de aceea m-am temut că Pânza de pâianjen nu va fi deloc pe placul meu, mai ales pentru că nu sunt o fană a romanelor de dragoste. Cu toată sinceritatea vă spun că nu am auzit de autoarea aceasta și, implicit, nici de cartea ei. Scriu acest lucru cu onestitate și rușine în același timp, căci stau și mă întreb cum de am omis o lectură așa de frumoasă.

Cartea Cellei Serghi e superbă. Am devorat-o într-un timp-record și, deși a trecut o vreme de când am lecturat-o, încă simt exaltarea care mă cuprindea când treceam de la o pagină la alta. Romanul nu spune doar o poveste de dragoste, ci povestea vieții zbuciumate, încărcată de greutăți pe care a dus-o Diana Slavu, în vreme ce imaginea afișată de ea părea perfectă, fiind astfel evidentă diferența dintre aparență și esență.
Dădeam proporţii nemăsurate dezamăgirilor fireşti la vârsta când şi iluziile sunt prea mari, când ţi se pare că fericirea întreagă ţi se cuvine, când n-ai nici îngăduinţă, nici înţelepciune.
Modul în care am reacționat față de Diana a evoluat cu cât am înaintat cu lecturarea. Încă de la început am știut că ajunge la un moment dat să fie studentă la Drept (romanul este autobiografic iar Cella Serghi a fost licențiată în Drept), gând care m-a încurajat să empatizez cu ea din capul locului. Cu toate acestea, la scurt timp, am început să mă întreb dacă noi două chiar o să ne înțelegem. Diana Slavu e frumoasă, moștenind înfățișarea plăcută de la mama ei. Toate personajele cu care interacționează îi remarcă splendoarea. Din cauza aceasta mi-am zis că povestea ei va fi una plină de superficialități, de pseudodrame. Dar nu e deloc așa. Povestea protagonistei e marcată de o copilărie trăită în sărăcie și, apoi, de o luptă continuă de a-și depăși situația nefericită, de a se desprinde de pânza de păianjen în care se simte prizonieră.
Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici. Dar mai departe nu e la fel?!... Păianjenul ţese harnic, ar putea să mă înghită, dar se joacă cu mine. După cum vezi, am vrut să fug, să scap din plasa lui, dar iată-mă prinsă în plasă.
Diana era conștientă de frumusețea ei, de privirile lungi ale oamenilor, dar își păstrează același suflet umil, aș zice. Descrie în caietele ei atenția primită de la cei din jur, însă nu cu scopul de a se lăuda, ci pur și simplu ca să prezinte o realitate din viața ei. Ei bine, mi s-a părut deosebit de interesant să citesc cum personajele celelalte insistau atât de mult pe aspectul ei plăcut, perfect, neglijând complet situația materială tristă, cruntă în care ea și ai ei erau nevoiți să trăiască (mulți nici nu cunoșteau aspectul acesta). Și mai târziu, după ce Diana se desprinde de familie, am impresia că ceilalți încă nu conștientizează că viața ei nu e perfectă și că, dimpotrivă, ea se zbate într-o pânză de păianjen, din care încearcă să scape, un pas în acest sens fiind înscrierea ei la Drept. Dar oamenii nu văd suferințele prin care trece, poverile pe care le poartă pe umeri, nu la început, în orice caz, căci bună vreme tot ce au văzut era o fată zglobie, superbă, veselă - viața în carne și oase. Mult mai târziu, tot ce a îndurat Diana începe să se răsfrângă și asupra înfățișării ei.
Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit.
Pe acest fond se desfășoară și frământările erotice ale Dianei. Îmi place felul în care autoarea a delimitat cele trei tipuri de iubire pe care le dezvoltă Diana, câte una pentru fiecare din cei trei bărbați. Ele ajung să se suprapună la un moment dat, întrucât iubirea pentru Petre Barbu avea să o poarte cu ea întreaga viață iar, apoi, apar și celelalte două. Cred că toate i-au provocat zbuciumări, însă cea carnală, pentru Alex, îmi pare că e cea mai mistuitoare. Îmi pare rău că nu am cuvintele necesare să pot exprima cu ce desăvârșire creionează autoarea iubirea aceasta și modul în care evoluează relația incertă dintre Diana și Alex. De fapt, ce au ei nu e o relație în adevăratul sens al cuvântului, ci o dependeță, după cum remarcă și protagonista la un moment dat. E vorba de aceeași pânză de păianjen care a reușit să se extindă până în punctul în care Diana nu mai e sigură de nicio decizie.
Ceea ce mă atragea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent în viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.
Cu aceeași măiestrie scrie autoarea și despre familia Dianei. În ciuda lipsurilor, Diana vorbește despre ai ei cu mare drag. Vorbește despre frumusețea și hărnicia mamei ei și despre tatăl ei idealist, pe care îl compătimește pentru lipsa de pragmatism. De asemenea, m-au impresionat cuvintele alese pentru pictarea locurilor vizitate de Diana. Parcă sunt desprinse din altă lume. Cred că emoțiile cu care asociază acele locuri sunt cele care dau culoarea specială peisajelor. Despre toate acestea află cititorul alături de Ilinca Dima, prietena Dianei, pe care nu apucăm să o descoperim decât destul de puțin, dar m-am atașat de ea la fel de ușor. Diana o apreciază mult, după cum reiese din rândurile scrise de aceasta.
Îmi face mult bine prietenia ta. Vezi, e ca şi când departe, în larg, obosită, descurajată, la gândul distanţei care mă desparte de ţărm, as zări, deodată, în apropiere, o barcă... Poate n-aş uza de ea, dar simpla ei prezenţă mi-ar da putere. Tu eşti pentru mine barca asta.
Așadar, citiți cartea aceasta. Nu are rost să reiau adjectivele folosite la începutul recenziei. Pânza de păianjen e minunată. Short backstage story: Cella Serghi s-a îndrăgostit de Camil Petrescu și de aceea s-a zis că opera ei a fost influențată de el, dar autoarea a negat o astfel de influență. De când era studentă la Drept, s-a căsătorit cu un inginer (ca Diana și Michi), dar apoi s-a îndrăgostit de Camil. El, Cella și Mihail Sebastian erau buni prieteni.
Ce trist e să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!
Nota mea: 5+/5 

vineri, 1 septembrie 2017

Despre câini și suferința de a-i pierde

În urmă cu o săptămână mi-am pierdut cățelul de aproape patru luni, din cauza unui virus urâcios care l-a secat de viață, încetișor.

Am încercat să îl salvăm, însă medicul veterinar ne-a spus că parvoviroza e cel mai adesea mortală, mai ales în rândul câinilor mici și de talie mică. Mi-a zis acest lucru în a doua zi de tratament și am fost fermă când i-am zis că sunt conștientă că există și posibilitatea să nu izbândească. Și totuși... cu toată tăria pe care am încercat să o afișez atunci, tot am plâns în hohote când l-am găsit la miezul nopții de vineri spre sâmbătă. Avea ochii calmi și plini de suferință. Încă mi se strânge inima cât un ghem când mă gândesc la ei și sper că bietul de el știa cât de mult îl îndrăgeam.

Iar el nu e primul cățel pe care să îl pierd prematur. În general, indiferent de vârsta la care se duce câinele, pierderea lui înseamnă suferință, pentru mine. Dar să plece de lângă mine așa devreme... Și la un interval așa de scurt de o altă pierdere... Se zice că dacă te confrunți cu o situație de mai multe ori, apare obișnuința, dar nu cred că se aplică și în cazul suferinței. Nu știu dacă există oameni în lumea aceasta care să se obișnuiască cu ea. Parcă de fiecare dată e un sentiment nou, mai dureros decât orice ai trăit până atunci.

După cum se observă cu ușurință, sunt o iubitoare de câini. Îmi plac animalele și natura (uneori iau în considerare, mai în glumă, mai în serios, să mă duc în China ca să mă angajez ca îngrijitoare la o rezervație de urși panda). Din perspectiva mea, câinele chiar este cel mai bun prieten al omului.

De la toți câinii pe care i-am avut și de la cel pe care, din fericire, încă îl mai am (e bătrânel; am crescut împreună cu el) am învățat ce e iubirea necondiționată. Ei nu cer mare lucru - doar hrană, apă și o mângâiere fugitivă pe creștet sau un scărpinat după ureche. În schimb, ne protejează de orice le miroase a pericol și ne fac zilele mai frumoase. Și contează enorm aspectul acesta din urmă, chiar contează. Să vii acasă obosit, amărât de viață și să fii întâmpinat de fața blănoasă care radiază de fericire din simplul motiv că te-ai întors e dovada cea mai bună că a avea un câine (sau mai mulți) înseamnă să te bucuri de terapie, poate una din cele mai simple și naturale.

Nu vreau să închei în aceeași notă tristă cu care am început articolul, așa că vă urez o toamnă splendidă, relaxare plăcută în continuare și lecturi minunate. De asemenea, apreciați-vă animăluțele, căci ele sigur își dau silința să vă facă pe plac (poate chiar și atunci când fac obrăznicii).
Mă duc să îi dau o îmbrățișare bătrânului meu prieten blănos, ne mai citim!