vineri, 1 septembrie 2017

Despre câini și suferința de a-i pierde

În urmă cu o săptămână mi-am pierdut cățelul de aproape patru luni, din cauza unui virus urâcios care l-a secat de viață, încetișor.

Am încercat să îl salvăm, însă medicul veterinar ne-a spus că parvoviroza e cel mai adesea mortală, mai ales în rândul câinilor mici și de talie mică. Mi-a zis acest lucru în a doua zi de tratament și am fost fermă când i-am zis că sunt conștientă că există și posibilitatea să nu izbândească. Și totuși... cu toată tăria pe care am încercat să o afișez atunci, tot am plâns în hohote când l-am găsit la miezul nopții de vineri spre sâmbătă. Avea ochii calmi și plini de suferință. Încă mi se strânge inima cât un ghem când mă gândesc la ei și sper că bietul de el știa cât de mult îl îndrăgeam.

Iar el nu e primul cățel pe care să îl pierd prematur. În general, indiferent de vârsta la care se duce câinele, pierderea lui înseamnă suferință, pentru mine. Dar să plece de lângă mine așa devreme... Și la un interval așa de scurt de o altă pierdere... Se zice că dacă te confrunți cu o situație de mai multe ori, apare obișnuința, dar nu cred că se aplică și în cazul suferinței. Nu știu dacă există oameni în lumea aceasta care să se obișnuiască cu ea. Parcă de fiecare dată e un sentiment nou, mai dureros decât orice ai trăit până atunci.

După cum se observă cu ușurință, sunt o iubitoare de câini. Îmi plac animalele și natura (uneori iau în considerare, mai în glumă, mai în serios, să mă duc în China ca să mă angajez ca îngrijitoare la o rezervație de urși panda). Din perspectiva mea, câinele chiar este cel mai bun prieten al omului.

De la toți câinii pe care i-am avut și de la cel pe care, din fericire, încă îl mai am (e bătrânel; am crescut împreună cu el) am învățat ce e iubirea necondiționată. Ei nu cer mare lucru - doar hrană, apă și o mângâiere fugitivă pe creștet sau un scărpinat după ureche. În schimb, ne protejează de orice le miroase a pericol și ne fac zilele mai frumoase. Și contează enorm aspectul acesta din urmă, chiar contează. Să vii acasă obosit, amărât de viață și să fii întâmpinat de fața blănoasă care radiază de fericire din simplul motiv că te-ai întors e dovada cea mai bună că a avea un câine (sau mai mulți) înseamnă să te bucuri de terapie, poate una din cele mai simple și naturale.

Nu vreau să închei în aceeași notă tristă cu care am început articolul, așa că vă urez o toamnă splendidă, relaxare plăcută în continuare și lecturi minunate. De asemenea, apreciați-vă animăluțele, căci ele sigur își dau silința să vă facă pe plac (poate chiar și atunci când fac obrăznicii).
Mă duc să îi dau o îmbrățișare bătrânului meu prieten blănos, ne mai citim!

2 comentarii:

  1. Frumos.Iar legat de suferinta, cred ca a te obisnui cu suferinta se numeste depresie.(e doar o parere)
    Eu am avut doar pisica o luna si tot ne-am atasat de ea..Si mai e si tata care nu vrea animale(desi eu mi-as fi dorit).Spune ca animalele sunt prea usor de iubit ca cer putin.In schimb, trebuie sa te antrenezi sa iubesti oamenii pentru ca ei sunt greu de iubit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Înțeleg ce vrei să zici prin faptul că depresia e un fel de adaptare la suferință repetată.
      Ah, cu oamenii e și mai dificil! Din fericire, nu am suferit, până acum, pierderi care să mă afecteze prea tare, dar mă gândesc uneori, cu groază, la pierderile care m-ar putea dărâma.

      Ștergere

Thank you for reading my post and for leaving me your thoughts. Warm hugs!