luni, 19 septembrie 2016

”Frații Karamazov” de F. M. Dostoievski - Recenzie

Titlul original: Bratia Karamazov
Autor: Feodor Mihailovici Dostoievski
Editura: Polirom
Traducere: Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă
Număr de pagini: 972

Descriere

Frații Karamazov, cel din urmă și cel mai complex roman al lui Dostoievski, este în același timp povestea scrisă magistral a unui paricid și o meditație filosofică asupra întrebărilor esențiale ale umanității: existența lui Dumnezeu, liberul-arbitru, natura colectivă a vinei și consecințele dezastruoase ale raționalismului.

Întruchipând patru ipostaze fundamentale ale individului, frații Karamazov au, fiecare, motive bine întemeiate, deși de naturi diferite, să-și ucidă tatăl, moșierul Fiodor Pavlovici Karamazov, care duce o viață amorală și desfrânată. Moartea neașteptată a acestuia aruncă suspiciuni asupra tuturor celor patru frați și dă naștere la numeroase teorii, Dostoievski exploatând cu o abilitate remarcabilă filonul polițist al poveștii, ce creează un suspans capabil să susțină întreaga structură romanescă.


Frații Karamazov e o carte colosală și o adevărată provocare în materie de lecturi, datorită numărului considerabil de pagini, precum și datorită temelor tratate. În formatul în care am citit-o eu, cartea are peste 950 de pagini, ceea ce pare destul de mult, dar scriitura lui Dostoievski nu e atât de dificilă încât să facă imposibilă lecturarea. În legătură cu întinderea cărții, pot să mai precizez faptul că naratorul se adresează de câteva ori cititorului și îi spune că povestea fraților Karamazov ar fi și mai voluminoasă dacă el - naratorul - nu și-ar fi stăpânit impulsul de a detalia anumite intrigi secundare. Recordul acesta al numărul de pagini Dostoievski îl atinge nu în mod planificat, ci pentru că pur și simplu narațiunea și personajele i-au cerut-o.

Frații Karamazov îi are în prim-plan, desigur, pe frații Karamazov. Dmitri (Mitia, Mitenka) este fiul din prima căsătorie a depravatului și denaturatului Fiodor Pavlovici Karamazov, în timp ce Ivan și Alexei (Alioșa) sunt rezultatul celei de a doua căsătorii. Acestora li se adaugă și Smerdeakov, presupusul fiul nelegitim al lui Fiodor Pavlovici. Fiecare din ei e cât se poate de diferit: Dmitri îi seamănă, probabil, cel mai mult tatălui, deoarece are aceeași pasiune insațiabilă pentru petreceri și femei, însă nu îmi pare un personaj cu sufletul negru de răutate; Ivan e cel mai instruit dinte toți, are o cultură vastă și este un interlocutor cu care nu te plictisești, dar are și el propriile chestiuni de moralitate; Alioșa e apropiat de cele sfinte, îl are ca mentor pe starețul Zosima și este, cu sinceritate, un om blând, cu sufletul mare și plin de iubire pentru oameni și, la rândul său, este foarte apreciat de cei din jur.

Înainte să notez două vorbe și despre Smerdeakov, mă opresc la Alioșa, pentru că el este și personajul principal al romanului, după cum însuși Dostoievski a indicat. În ciuda acestui statut, lui Alexei Fiodorovici Karamazov nu i se întâmplă efectiv numeroase lucruri. Lăuntric, are, într-adevăr, niște conflicte datorate unor evenimente exterioare, însă pe Alioșa mai curând îl văd ca un intermediar și un mediator în cadrul acțiunii. Adesea, personajele au apelat la el pentru un sfat, pentru rezolvarea unor probleme. Însuși Alioșa își asumă voluntar responsabilitatea de a îi ajuta pe ceilalți, mai ales pe frații lui, așteptând nimic în schimb. Inițial, am avut impresia că naratorul exagerează cu acest personaj, însă, treptat, cunoscându-l mai bine, am ajuns să îl îndrăgesc la fel de mult ca restul personajelor. Deși își conștientizează pornirile karamazoviene, Alioșa rămâne un ”înger”, după cum bine îl caracterizează ceilalți.
Darul de a câștiga dragostea celorlalți era ceva înnăscut la el, făcea parte – cum s-ar zice – din însăși firea lui spontană și lipsită de prefăcătorie.
<<Cred că e singurul om din lume care, lăsat de capul lui, fără o lețcaie, în mijlocul unui oraș necunoscut, cu un milion de locuitori, nu s-ar prăpădi, n-ar muri nici de foame, nici de frig, fiindcă oricând s-ar găsi cineva care să-i dea de mâncare și un adăpost...>>
Dragostea pe care le-o purta avea un caracter activ. Alioșa nu era în stare, atunci când iubea pe cineva, să rămână pasiv, trebuia neapărat să-l ajute într-un fel sau altul. 
Smerdeakov e un personaj ascuns. Nu îl vezi vorbind frecvent despre identitatea sa. Abia în finalul cărții am simțit că personajul acesta s-a dezvăluit în deplinătatea psihologiei sale. El și Dmitri sunt, după mine, cei care îi seamănă cel mai mult lui Fiodor Pavlovici. Și dacă tot am adus vorba de el, vă spun că Fiodor Pavlovici e păcatul în carne și oase umblând nestingherit pe stradă. Nu i-a păsat și nu îi pasă de soarta fiilor, e avid după bani, în ciuda faptului că nu mișcă un pai pentru a îi obține și nici măcar la bătrânețe nu se astâmpără în ceea ce privește femeile și chiar lasă ca acest aspect să intervină între el și Dmitri (amândoi se îngrăgostesc de aceeași femeie, Grușenka).

Dar este un personaj extraordinar, toate personajele sunt fantastic realizate. Fie că sunt principale, fie că sunt secundare, pozitive sau negative, sunt atât de bine individualizate încât atunci când citești ai impresia că stau chiar lângă tine și îți vorbesc. Am remarcat talentul lui Dostoievski privind construcția personajelor încă de când am citit Crimă și pedeapsă, dar Frații Karamazov vine și stabilește acest lucru pentru totdeauna. Deși la fel de bine construite, personajele feminine, recunosc, mi-au displăcut, ca personalitate vorbind. Poate chiar așa erau femeile pe atunci, însă am observat că în cărțile clasice femeile sunt excesive în gesturi, cuvinte și emoții, uneori de-a dreptul absurde, isterice (totuși, un personaj feminin care mi-a plăcut este Katerina Ivanovna - Katia/Katenka).
<<Europa îl are pe Hamlet, noi nu avem deocamdată decât Karamazovi.>>
Cuvintele acestea aparțin procurorului și le rostește în timpul procesului ocazionat de uciderea lui Fiodor Pavlovici. M-a amuzat citatul, însă mi-am dat seama că procurorul se înșală. Toată lumea are Karamazovi. Așa cum cei patru fii ai lui Fiodor Pavlovici sunt bucățele din personalitatea lui, aceiași Karamazovi sunt oameni pe care îi poți întâlni oriunde - afemeiați, linge-blide, genii, atei, credincioși, umanitari, copii din flori și așa mai departe. Aș spune că personajele din Frații Karamazov sunt tipuri umane, dar ar fi o greșeală, pentru că ele sunt mult mai mult decât niște simpli exponenți ai unei categorii.

Dostoievski a creat personajele ideale pentru a putea aborda teme fundamentale ale existenței, ca existența lui Dumnezeu, moralitatea și imoralitatea. Aceste teme sunt intens dezbătute pe parcursul cărții. Așa se face că după ce am închis cartea am rămas cu senzația că am citit nu doar un roman, ci și un tratat de filosofie și unul de religie și că sunt lucruri la care trebuie să reflectez, așa cum au făcut și personajele. Trebuie să recunosc că e nevoie de oarecare răbdare pentru a parcurge paginile în care își expun punctele de vedere, căci nu sunt doar două-trei pagini. De asemenea, poate nu veți găsi relevante sau nu veți fi de acord cu acele opinii (mă gândesc, în principal, la cele legate de credință și religie). Cu toate acestea, vă spun că merită să fie citite chiar numai de dragul cunoașterii, dar cu precădere pentru că spun ceva despre personaje. Dacă obosiți sau vă plictisiți, luați o pauză și reveniți, doar nu săriți peste ele, că aceasta ar însemna să treceți peste un număr de pagini însemnat.
Așa că, dacă oamenii au ajuns să agonisească o mulțime de bunuri, în schimb li s-au împuținat bucuriile.
Finalul propriu-zis mi-a lăsat un gust amar. Latura mea justițiară este și acum frustrată din cauza lui, din cauza erorii judiciare care se produce. Altminteri, mi-a plăcut finalul, deoarece e diferit și am impresia că poartă importante învățături.

Fără alte comentarii, vă recomand din suflet Frații Karamazov. E, după cum am menționat, o provocare, ce necesită timp, răbdare și înțelegere, dar care răsplătește din plin cititorul. Dostoievski a fost un om încercat de vicisitudinile vieții, iar aceasta se vede cu ușurință în opera sa, pentru care este considerat, pe bună dreptate, unul din cei mai mari scriitori ai lumii.

Nota mea: 5/5

6 comentarii:

  1. am citit-o! mi-a placut foarte foarte mult, iar recenzia ta e foarte buna! Fratii Karamazov e genul de carte care nu pare a spune multe la prima vedere, dar dupa ce ai terminat de citit romanul iti dai seama cat e de buna de fapt si cat de mult te-ai atasat de personaje <3333

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, foarte, foarte bine spus, Nicoleta! :D
      Mă bucur că ți-am aflat părerea.

      Ștergere
  2. Ce recenzie frumoasă! Eu încă nu l-am încercat de Dostoievski, dar parcă am ajuns într-un punct în care simt nevoia să-i descopăr scriitura. Cu prima ocazie, o să-l citesc și eu și, bineînțeles, sper să-mi și placă.

    Mulțumim pentru recomandare, lecturi minunate în continuare! >:D<

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc, Roxi!
      Și eu sper să te cucerească măcar una din voluminoasele creații ale lui Dostoievski.

      Ștergere
  3. Sfârșitul m-a lăsat puțin cam rece, dar romanul este de o complexitate enormă, evident, în stilul autorului! Un roman de revăzut peste ani.

    RăspundețiȘtergere

Thank you for reading my post and for leaving me your thoughts. Warm hugs!